Eu şi marea

Aceasta nu e o poveste simplă în care un copil vorbeşte cu marea , ea fiind prietena lui imaginară . Aceasta e povestirea mea când marea îmi cântă mie .
Într-zi am plecat spre mare , era iarna şi trenurile mergeau greu , cu întârzieri mari.
Am ajuns , eram la malul mării , se unea cu cerul , erau albastre amândouă .
M-am aşezat pe nisipul cald , chiar dacă era ciudat , mie îmi plăcea .Îmi dădea stări de visare şi deodată ceva se auzea , era un sunet piano de flaut , era fantasmagoric . Stând singură pe plajă m-am apropiat de mare , chiar dacă era îngheţată , se retrăgea pentru o furtună.
Noaptea se lăsase , stelele strălucitoare erau acum deasupra mea , nu simţeam nevoia specială de a pleca , am stat acolo , iar marea cânta acum allegro .Marea îmi cânta mie .
Am pus capul pe o piatră şi am adormit . Nu a fost frig , marea ca persoană a fost lângă mine şi m-a ferit de ger .Nu îmi era foame , marea îmi hrănea sufletul cu fericirea ei .
A fost începutul sfârşitului unei poveşti despre mine , când zeii nu detronaţi , marea era zeiţa sufletului meu , minţii mele şi a speranţei mele că mă voi întoarce la marea mea , la vechea mea iubire.